Tranziția energetică a României: între dependența de cărbune și potențialul regenerabilelor

România se află într-un moment decisiv al tranziției energetice. Pe de o parte, angajamentele asumate în cadrul Pactului Verde European impun reducerea semnificativă a emisiilor de gaze cu efect de seră. Pe de altă parte, dependența de combustibilii fosili, în special de cărbune și gaze naturale, rămâne profund înrădăcinată în structura economică și socială a țării.

Termocentralele pe cărbune din România, concentrate în bazinul Olteniei — Complexul Energetic Oltenia fiind cel mai mare emițător de CO2 din țară — reprezintă surse majore de poluare atmosferică și contribuitori semnificativi la schimbările climatice. Conform planurilor naționale, aceste unități ar trebui dezafectate treptat, însă procesul este întârziat de dependența localităților din zonă de locurile de muncă oferite de sectorul energetic.

Tranziția justă, concept promovat de Comisia Europeană, presupune că regiunile dependente de industriile poluante primesc sprijin financiar și programe de reconversie profesională. România are acces la Fondul pentru Tranziție Justă, dar absorbția fondurilor și implementarea proiectelor de diversificare economică în zonele carbonifere se desfășoară cu întârziere.

Potențialul de energie regenerabilă al României este considerabil, dar insuficient exploatat. Sectorul eolian, dezvoltat preponderent în Dobrogea, a atins o capacitate instalată de peste 3 GW, în timp ce energia solară a cunoscut o creștere accelerată în ultimii ani, stimulată de prețurile ridicate ale energiei și de programele de finanțare. Cu toate acestea, capacitatea totală regenerabilă rămâne sub obiectivele asumate la nivel european.

Energia nucleară, prin centralele de la Cernavodă, asigură aproximativ 20% din producția de electricitate a României și este considerată o componentă esențială a mixului energetic în perioada de tranziție. Proiectele de extindere a capacității nucleare — inclusiv reactoarele modulare mici (SMR) — sunt discutate la nivel guvernamental, dar implică investiții și calendare de implementare pe termen lung.

Eficiența energetică a clădirilor reprezintă un alt domeniu cu potențial major de reducere a emisiilor. Fondul construit din România, dominat de blocurile din perioada comunistă, are performanțe energetice extrem de scăzute. Programele de reabilitare termică, deși finanțate parțial din fonduri europene, au o rată de implementare redusă în raport cu dimensiunea problemei.

Rețeaua de transport a energiei electrice necesită modernizare pentru a integra surse regenerabile intermitente. Capacitățile de stocare — baterii la scară industrială sau hidrocentralele cu acumulare prin pompaj — sunt încă la nivel incipient, deși sunt esențiale pentru stabilitatea sistemului energetic într-un scenariu cu ponderi mari de regenerabile.

România are resursele și cadrul instituțional pentru a realiza o tranziție energetică reușită, dar ritmul actual al reformelor este insuficient. Fără o viziune strategică coerentă, investiții susținute și voință politică, obiectivele climatice asumate la nivel european vor rămâne doar pe hârtie, iar costurile inacțiunii vor fi suportate de generațiile viitoare.